PARADOXURI.
SCENOGRAFUL BUN

Meseria „arhitectului de teatru” care imaginează, desenează și apoi înalță decoruri este plină de bizarerii.

 

Pe cât de solicitante și minuțioase sunt schițele și planurile sale, pe atât de trecătoare sunt volumele tăiate și asamblate după ele. Decorurile scenografului durează cât durează și spectacolele pentru care au fost create.

 

În vreme ce meșteșugul artistului plastic nu are nicio legătură cu artele performative (actoria, regia, coregrafia), scenograful trebuie să stăpânească toate gramaticile acestora. Pentru că obiectul travaliului scenografului nu este decorul pe care-l semnează, ci spectacolul care se montează în spațiul inventat de el. Și actorii, și compozitorul lucrează la același spectacol, rafinând, cu ochii la el, partituri actoricești sau muzicale. Spre deosebire de colegii săi, scenograful este însă un artist cameleonic, care se preschimbă pe neașteptate în șef de producție, pictor, merceolog sau mașinist.

 

Scenograful este artistul din afara cercului actorilor conduși de regizor, fiind în același timp mereu în mijlocul lor. Nedescurcându-se deloc în lumina reflectoarelor, pe o scenă expusă publicului, scenograful este artizanul acesteia câtă vreme sala e goală, în zilele și nopțile dinaintea premierei. Deși niciun spectator nu-l va zări vreodată printre volumele închipuite de el, aerul colorat de filtrele profilurilor și fresnelurilor, care-i inundă construcțiile înfățișându-le, va fi cel pe care și publicul, și actorii îl vor respira pe toată durata reprezentației. De aceea, un spectacol poate fi ruinat, iar altul înălțat de scenografia lui. Iar „picturile” de zeci de metri ale scenografului sunt și vii, și tridimensionale. Chiar dacă sunt trecătoare, ele reprezintă oameni și povești care mișcă profund privitorii „tablourilor” scenografului, schimbându-le unora dintre spectatori complet viața.

 

Însă cel mai năucitor paradox al scenografiei este „frumusețea”. Decorurile frumoase smulg strigăte de admirație din public, aduc nominalizări și premii, asigurându-i scenografului neangajat contracte de colaborare pentru întreaga stagiune. Exclamația „foarte frumoasă scenografie” aduce însă tulburător de limpede aminte de tablourile (sau simfoniile) „drăguțe”. Aceasta nu înseamnă totuși că nu există prin teatre și scenografii urâte. Cum trebuie deci să arate o scenografie reușită? Care sunt competențele unui scenograf „bun”?

 

Poate că prima dintre însușirile scenografului „bun” este aceea care-i apropie cel mai mult demersul de căutările actorilor: sinceritatea. Decorul spectacolului lor trebuie să fie și el „născut, nu făcut”. Un decor ridicat mimetic după o machetă „făcută” acasă nu seamănă deloc cu altul „născut” odată cu încercările actorilor îndrumați de regizor. Culorile, texturile și mai ales proporțiile, formele și dimensiunile volumelor imaginate la planșetă, chiar simulate pe ecrane electronice, în aplicații tridimensionale, arată totuși altfel privite din fotoliile publicului. Pe deasupra, atunci când sunt locuite de actori care construiesc situații, formele desenate acasă trebuie potrivite cu povestea care se vede din sală. De aceea decorul reușit se naște de la o repetiție la alta. El nu este niciodată executat milimetric conform unor schițe predate și semnate, „aprobate”.

 

Scenograful talentat reușește să gestioneze „creșterea” naturală a decorului său încadrându-se într-un buget care nu se suplimentează, organizând activitatea atelierelor în așa fel încât efortul tâmplarilor, mecanicilor, pictorilor și butaforilor să nu fie niciodată irosit. Ordinea în care elementele decorului său sunt executate, etapele de producție — de la aprovizionare și debitare până la cele mai delicate retușuri — sunt trasate de către scenograful priceput mai întâi în linii mari, apoi din ce în ce mai amănunțit, săptămânal, zilnic, programul fiind expus oricând modificărilor, reordonărilor, în urma unor decizii curajoase, potrivite surprizelor de tot felul, inerente oricărei proceduri în care sunt implicați atât de mulți tehnicieni, atât de multe necunoscute.

 

Scenograful priceput este un bun psiholog, un „team leader” înzestrat, care inspiră încredere și stimulează imaginația colaboratorilor lui. Proiectul acestuia devine astfel și al fiecărui mașinist sau recuziter, și al fiecărui meseriaș din ateliere, acolo unde, la fel ca pe scenă, travaliul este tot unul de echipă. Scenograful „bun” își potrivește schițele sale cu dotările scenei, cu pregătirea și capacitatea atelierelor, cu disponibilitatea serviciilor tehnice ale teatrelor în care lucrează, după cum își adaptează proiectele și bugetelor obligate, care îi sunt doar anunțate de către directori. Constrângerile cotidiene îi stimulează scenografului inițiat fantezia misterioasă.

 

La fiecare repetiție, tehnică sau artistică, el știe să continue înălțarea decorului său în „lumina” închipuită inițial, păstrând prospețimea atmosferei primelor sale schițe, fiind în același timp dispus să schimbe orice, oricât de mult va fi nevoie. Scenograful „bun” este deprins cu echilibristica, gestionând cu dexteritate balanța care măsoară, pe de o parte, pasiunea cu care se luptă pentru ideile sale — însoțită de elocvența și convingerea cu care le prezintă colaboratorilor săi — și, de cealaltă parte, flexibilitatea necesară modificărilor, înlocuirilor, adaptărilor soluțiilor sale la gustul, inspirația sau confortul regizorului, actorilor, la posibilitățile sau propunerile atelierelor, la întâmplările ivite zi de zi, oră de oră, până în seara premierei.

 

Însă primul criteriu al valorii, al reușitei, acela fără de care nu putem vorbi nici despre „teatru”, dar nici despre vreo altă artă a lumii, rămâne, probabil, sinceritatea. Iată motivul pentru care multe dintre decorurile „frumoase” nu doar că sunt nereușite, dar ele nu izbutesc nici măcar să fie „scenografii”. Căci „frumusețea” confecționată, prefăcută, trăiește pe scenă, în timpul unui spectacol, cu totul altfel decât aceea firească, „naturală”, pe lângă faptul că și „arată” altfel. Sinceritatea este așadar, cum se spune în matematică, „condiția necesară și suficientă” a autenticității, presupunând, desigur, că meșteșugul (adăugat culturii obligatorii și, cum o numește Andrei Pleșu, „igienice”) se află în posesia deplină a artistului.

 

Splendoarea vizuală care încurcă actorii este o scenografie nereușită. Niciun element stingher de decor sau recuzită, nicio alcătuire compozițională chinuită, nicio situație de lumină care slăbește randamentul actorilor sau denaturează orientarea regiei nu-și pot găsi locul într-o scenografie împlinită. Tot efortul scenografului „bun” este îndreptat spre beneficiul poveștii, în direcția acțiunilor actorilor, în cursul trasat de către regizor.

 

Scenograful plăsmuiește atmosfera; culori, forme și texturi însoțesc o recuzită încadrată de ornamente care „vorbesc” despre locul și timpul întâmplărilor de pe scenă. Dar reușita scenografiei se „măsoară” după adâncimea mutațiilor psihologice generate în public de armonia contrastelor sale volumetrice și cromatice, de bogăția conținutului înconjurat de flancurile ei.

 

În sfârșit, decorul reușit este acela care izbutind să păstreze intențiile primelor întâlniri dintre regizor și scenograf, încadrându-se în bugetul și condițiile teatrului, respectă toate termenele de predare la scenă. Pe durata repetițiilor, el crește sănătos, asemenea unui organism viu, îngrijit de specialiști pricepuți și talentați, nu doar împlinind toate așteptările, dar și depășindu-le, surprinzând și fermecând întreaga distribuție, adaptându-se la toate pretențiile artiștilor, la restricțiile financiare sau tehnice, transformând fiecare impas într-o șansă de a deveni și mai potrivit cu întreaga reprezentație, într-o oportunitate de a înflori uimitor.